vineri, martie 27, 2009

1. Regasirea

Il chema Mihnea Damian, dar el inca nu stia asta. Cate odata numele iti dispar din caierul gandurilor. Le uiti. Mai ales daca timpul intoarce de multe ori roata vietii cea cu opt spite.
Inca era soare. Razele se strecurau prin desisul copacilor si lumina parea aurie. Era toamna. O toamna domoala si blanda ce imbraca totul in nuante ireale. In jur, numai padure. Copaci aplecati unul spre celalalt, intr-o continua inbratisare de crengi si frunze, fuzionandu-se in culori calde si aparent triste. Peisajul emana ideea unui fier de plug inca murdar de pleava si mancat de rugina timpului.
Drumul de abia se zarea. Ici colo, de-a lungul sau rasarea cate o treapta pietruita, care, mai apoi se pierdea, pierind sub cojocul de frunze.
Pe atunci sa fi avut vreo 40 de ani. Era un om voinic, inalt, cu parul aproape de umeri. Chipul ii era darz si privirea sa ferma staruia asupra locurilor de parca voia sa le cuprinda pe toate deodata intr-o singura cautatura. O mustata stufoasa ii strajuia fata, fata sa pe care nu si-o mai vazuse de mult…chiar de mult.
Oare cauta iezerul sau ce ii purtase pasii pana aici? Aste locuri le stia odata si acum le regasea, familiare ca de obicei.
Ii era dor de chipul sau. Voia sa se revada.Oglindit in ceva. Degetele sale, atingand incet fata nu ii spuneau mare lucru.
Porni agale spre ceea ce i se paru a fi un ochi de apa, un mic iaz strajuit si inconjurat de zidul de copaci insangerati, in asteptare.
In zadar incerca sa-si oglindeasca chipul in acea apa. Nu ii era dat sa se revada inca. Umbra copacilor intuneca reflexiile apei iar unduirea acesteia deforma chipul schitat pe oglinda ei.
Mai avea inca mult de mers.De fapt inca nici nu pornise in Calatorie.Opincile inca il mai tineau. De sapte ani le avea dar nu il lasasera la greu.
Cu pasi inceti si siguri porni pe drumul acela cu trepte pietruite. Se pierdu incet in pantecul padurii si se facu nevazut. Cetatea era inca departe.
“Suier de Solomonar…”
Intuneric. Isi amintea ca era copil si se juca pe o pajiste, cu altii, la poalele padurii. Jucau un joc ciudat. Un joc in care sase copii se faceau ca il cara pe al saptelea, mort, si apoi il jelesc si il ingroapa. Acesta apoi se trezea si devenea Mos sau Uries si ii pedepsea pentru fardelegile ce le faceau gliei si Legilor. Jocul nu avea nici un rost dar trebuia sa il joace atunci, in acel loc. Era randul lui sa fie cel “mort” si , ca de obicei, nici acum nu scapa de vorbele aruncate de ceilalti, razand si batjocorindu-l:
“Te-ai nascut imbracat, o sa mori dezbracat !”
Fraza asta ii aducea intotdeauna un junghi in inima cand o auzea. De ce? De ce era privit asa? Nimeni nu voia sa ii spuna si toti se fereau sa discute cu el despre asta. Nimeni…pana mai tarziu cand raspunsul a venit de la sine.
Jocul continua, ca un simulacru a ceea ce avea sa se intample curand. Dar el inca nu stia…Era pe inserate. Incet, incet, o pacla groasa punea stapanire pe vazduh, coborand grea peste pajiste. Era ceva normal in acea zona de munte dar, de asta data, negura, staruia prea aproape de pamant si era prea intunecata si rece.
Ceilalti plecara in graba. El nu se grabea. Se mai intamplase sa il prinda furtuna sus, pe pajiste, dar nu patise nimic. Acum, inconjurat de ceturi intunecate, parca simtea cum din acestea ies brate ce incearca sa il prinda, sa il ridice in vazduh. I se parea ca aude o voce ce incearca sa struneasca in frau un animal, ceva mare sau porunci adresate furtunii. Apoi…intuneric din nou…
“Candu-i sa te ia dracu, te ia si din biserica”
De multe ori auzise vorbele astea pe la babele din sat. Vorbe cu uitatura lunga si spuse in soapta si repede, in treacat. Parca stiau ele ceva…Oare lui i le spuneau? Incerca sa desluseasca ceva prin intunericul acela de nepatruns, adanc si umed. I se parea ca urma sa se nasca iar…nu auzea decat susurul apei. “Cred ca sunt intr-o pestera” isi spuse, incercand sa se linisteasca si sa cugete cum a ajuns acolo. Nu isi aducea aminte decat negura de pe pajiste. Atat. Nici nu trebuia mai mult atunci. Se simtea de parca o bucata din acea pacla intunecata ii patrunse in minte si i-o incetosa.
Incerca sa delimiteze cu mainile si picioarele spatiul in care se afla. Mainile nu se oprisera pe nimic in jurul sau. Pipai solul. Era o piatra rece si aspra. Nu ii lua mult timp sa isi dea sema ca, defapt, acea piatra era suspendata deasupra unui hau si ca el era singurul ocupant al ei. Dar cum, cu ce era suspendata? Ce o tinea deasupra haului? Mintea lui cauta rapid raspunsuri, incercand sa strapunga negura simtirilor. Dar tot mainile ii venira in ajutor. Gasi, spre mijlocul pietrei un fel de urzeala, ca o panza de paianjen impletita, care se pierdea undeva in sus, in acelasi intuneric de nepatruns.
La inceput crezu ca i se pare…dar nu… piatra incepu sa se legene lent, apoi din ce in ce mai rapid, intr-o miscare de rotatie, deasupra prapastiei.
Capul incepu sa il doara si un vuiet ii umplea auzul. Simti ceva cald ce se prelingea din nasul sau. Era putin sarat. Sange, ce picura pe piatra de sub picioarele lui. Piatra se rotea din ce in ce mai rapid, tot mai rapid. Si…din nou intuneric…

“In Crugul Pamantului
A ‘naltilor munti
Iezeri si pesteri adanci…”

Lumina acelei lumanari dansa pe peretele hrubei, aruncand umbre ciudate ce se scurgeau disparand in bezna. Pe masa era o carte. Acea carte. Mai tarziu avea sa stie care…Langa ea, o pana si un vas de lut plin cu o fiertura de plante, gudron si altele, folosita drept tus.
Trebuia sa scrie. Inca nu stia ce…pana cand…deodata, ca si cum cineva ii soptea, incepu sa astearna rand dupa rand, pagina dupa pagina, toata invatatura. “Despre limbile animalelor”, “Despre multitudinea formulelor magice si rostirea lor corecta”, “Graiul ingerilor sau Uriesilor”…capitol dupa capitol…toate se perindau prin mintea sa…”Stapanirea Stihiilor, Vantoaselor si Ropotinelor”, “Scoaterea balaurului din lac si zborul cu acesta prin nori”…Totul i se parea ireal, dar, in acelasi timp in care scria, isi dadea seama ca stie toate acestea. Le stie, le stia. Nu facea decat sa si le aminteasca. Si acea voce ce i le soptea il ajuta de minune.
Scria in continuu. Adormea cu capul pe paginile scortoase ale cartii, se trezea si continua iar. Si timpul se scurgea. Roata se invartea incet, incet, spita dupa spita. 56 de capitole scrisese, dupa cate spite ii trecura prin ochii mintii, iar si iar, intr-un cerc fara sfarsit si fara inceput.
Acum mai stia si faptul ca nu era singur acolo. Mai erau inca sase cu el. Sase ca el. Dar numai sase urmau sa plece…sa se intoarca.
Si roata anului s-a invartit de sapte ori, cu cele opt spite ale ei…Vremea se apropia. Acum urma sa…Si intunericul reveni.

“Trebuie sa cunosti intunericul ca sa urmezi Lumina!”
“Dintre sapte unul piara
Sase iesi-vor afara”

Se simti ridicat, invaluit in aceeasi negura si isi dadu seama ca mainile ii erau inclestate, in mod miraculos, pe un fuior lung de nor. Lumina, la inceput ii arse putin privirile otelite si obisnuite cu intunericul dar, apoi, il primi incet la sanul ei scaldandu-l si infasandu-l intr-un ghem de raze.
Acum era in padure. Imbracat la fel precum fusese luat. Numai ca straiele nu mai erau pe marimea unui copil ci i se potriveau de minune. Straiele crescusera odata cu el. In mana dreapta avea un toiag. La brau, de o centura lata, avea agatat intr-o parte un frau din coaja de mesteacan si in partea cealalta o toporisca cu lama argintata ce sclipea in dezmierdarea razelor furisate printre cetinile pururi verzi. In spate, avea o desaga in care era ceva destul de voluminos. Stia ca e cartea la care scrisese sapte ani si pe care trebuia sa o duca in alt loc , sa o faca cunoscuta si altora. El nu mai avea nevoie de ea. Ii era sapata in suflet si o cunostea bine.
Acum stia de ce e in padure si unde merge. Mai era mult de mers, foarte mult. Doar daca…

“Toporisca descantata
Sparge gheata-ncrucisata!”

Padurea se sfarsise de mult si in fata lui se deschidea un drum prafuit vegheat de o fantana pietruita, a carei ciutura se ridica semeata spre vazduh.
Incepu sa ploua marunt si colbul de pe drum primea bucuros picaturile de ploaie intr-o imbratisare voluptoasa.
Pamantul de sub picioarele sale era strain. Nu mai era acasa. Nu mai simtea linistea si seva locurilor si puterea strabunilor Mosi hranindu-l, dar merse mai departe.
Curand, privirea avea sa ii fie intunecata de ziduri imense ce impingeau vazduhul mai sus. Piatra peste piatra, arhitectura a fricii, salas al celor ce se tem. Cauta o intrare prin acele ziduri si o gasi. Deasupra portii celei mari era un simbol pe care el il vazuse dar acum nu il intelegea. Nu intelegea cine e cel suprapus peste el si de ce. Cele patru brate ale simbolului nu mai erau egale si acum, unul dintre ele era mai lung ca sa fie in concordanta cu silueta aplicata deasupra. “Cine-o fi cel de pe simbol?” se intreba si intra pe sub poarta.
Cetatea era, sau parea pustie. Nu il intampina nimeni dar lui i se facuse cunoscut drumul dinainte. A doua usa din stanga si apoi, sus, pe scari.
Ajunse.
In acea camera mica, plina cu rafturi si carti, la o masa, sedea un batran. Chel, cu sprancene stufoase si barba asemenea, parea ca il ignora.
Se indrepta spre rafturi si scoase cartea din desaga. Cele patru rubine de pe coperta stralucira in lumina opaitelor atarnate de peretii odaii. Trecu cu palma dreapta pe deasupra ei si o aseza cu grija in raft.
O unda de usurare ii strabatu cugetul si ii multumi in gand Luminii pentru faptul ca ii purtase de grija in aceasta calatorie.
Cartea urma sa ramana acolo, sa fie studiata de batran si poate si de altii. El nu se grabea. Astepta sa vorbeasca cu batranul. Sa il intrebe despre omul acela agatat de simbol. “E iluzia lumii.Cresterea si decaderea ei” ii spuse batranul. “Nu trebuie sa fi atat de interesat de acel personaj. Nu e decat o umbra ce incearca sa imbrace adevaratele forme. Adevarul.” Nu se mira de ce ii spuse batranul si intra-adevar, cel de pe simbol nu il interesa. Era nesemnificativ.
Pe langa cei sapte ani de bezna si lumina de ceara, acum timpul trecu foarte repede. Urma sa plece. “O sa fie bine” isi spuse si isi mai trecu odata mana cu degetele rasfirate pe cotorul cartii aflate in raft. “Sa aveti grija de ea! In ea sta cuprins atat cerul cat si pamantul, cele de sus cat si cele de jos, intreg universul”.”Ramai cu bine!” ii mai spuse batranului si acesta ii raspunse “Mergi in pace!”
Cu pacea in suflet, porni spre casa, alimentat si de bucuria de a calca din nou pe pamantul Mosilor lui, Uriesi de demult, pierduti in negura inaltimilor si a timpului, calatori printre stele.
In fata ochilor lui se perindau aceleasi peisaje: drumul prafuit, fantana, apoi, deodata…padurea.
Simtea deodata sub picioare freamatul cunoscut al pamantului de acasa.
Acum isi putea explica si “saltul” din padure pe acel drum prafuit. Balaurul il ajutase si il purtase rapid, prin vazduh. Cu toate acestea, nu il vazuse niciodata. Nu stia cum arata, ce fel este. O sa caute el odata iezerul de unde o sa il scoata din nou.
Era acasa. In sfarsit. Nimic nu putea egala pacea sufletului sau si bucuria din privirile sale. Se intorsese. In fata ochilor sai defilau muntii si padurile se unduiau sub adierea vatului, dealurile se prindeau in hora cu campiile si raurile impleteau cununi pe fruntile Mosilor Uriesi. Era in Tara Solomonarului, era acasa.
“Pamant al Tarii mele, da-mi mie putere!”
Un gand luminos ii fulgera atunci in minte si negura ce il bantuia de la inceput disparu risipindu-se. Atunci intelese ce mai era de inteles…

…Nu mai trebuia sa caute balaurul. Balaurul era in el. El isi era propriul sau balaur.
Si deodata…Lumina…

Niciun comentariu: