IV. Zoharul
Cartea sacră a Kabbalei a fost Sefer ha-Zohar (Cartea Strălucirii) din care s-au inspirat atât filosofi oculţi cât şi misticii evrei. Nu e o lucrare închegată, ci un ansamblu de tratate care redau discursurile, maximele, discuţiile obişnuite ale unui maestru tenait din secolul al II-lea, Rabi Simeon ben Yohai (pe care Talmudul îl cita deja, ca exemplu), cuprinse în conversaţiile pe care le avea cu fiul său, Rabi Eleazar, şi cu discipolii săi. Cum Rabi Simeon nu scrisese nimic, mulţumindu-se să dea o învăţătură orală, ca Socrate, Zoharul a trecut deci drept un mesaj autentic, cules de un auditoriu zelos, al acestui rabin vizionar din Palestina care, condamnat la moarte de romani, trebuie să se ascundă ani întregi într-o peştera din Gadara. Unii kabbalişti au crezut că el însuşi îl dictase celor apropiaţi, lucru dezminţit de anacronismele din mai multe secţiuni în care apar doctori în Lege care au trăit cu două secole mai târziu.
Zoharul a aparut către 1290, fiind făcut cunoscut de Moise ben Şemtov de Leon (1250 – 1305), un rabin poligraf care a trăit multă vreme la Guadalajara, în Castilia, după ce s-a instalat în Avila. Imediat, s-a pus problema autenticităţii cărţii şi Isaac de Acco, ducându-se, în 1305, la Moise de Leon ca să-l interogheze în acest sens, l-a bănuit de a fi făcut el Zoharul cu tot soiul de documente adunate. Acesta este scris aproape în întregime în aramaică (sau chaldeană), dar în mai multe dialecte amestecate; cel mai folosit este cel al aşa-numitelor targum (versiunea aramaică a Bibliei şi a Talmudului), dar în episodul Păstorul credincios mai găsim şi o aramaică artificială. O secţiune, Comentariu despre Eternitate, foloseşte ebraica din legende (ebraica haggadică). Iata de ce Jean de Pauly, adept al ipotezei vechimii Zoharului, vede în el “o compilaţie de lucrări diferite, redactate de autori diferiţi, în epoci diferite.”(Etudes et Correpondance de Jean de Pauly relatives au Zohar, Paris, Charconac, 1932). El a remarcat că aceleaşi povestiri se repetau uneori de patru sau de cinci ori, lucru pe care un singur autor ar fi evitat să-l facă; dar a recunoscut şi contradicţii: “Numeroase pasaje redau cuvintele Tanaţilor, însă într-un dialect vorbit numai în timpul Amoraimilor.”(Ibid.) Scholem a făcut analiza lingvistică a Zoharului şi a descoperit că, ţinând seama de particularităţile lor gramaticale, optsprezece tratate aparţineau aceluiaşi autor: “În toate aceste scrieri, transpare, dincolo de forma aramaică, spiritul ebraicii medievale din secolul al XIII-lea.”(Gershom G. Scholem, Les origines de la Kabbale, Paris, Aubier-Montaigne, 1966) Altele, de provenienţă nesigură, nu aparţineau epocii lui Rabi Simeon, ci reflectau preocupările Kabbalei spaniole, ascunse în pastise. Pe scurt, el a demonstrat că Moise de Leon scrisese cea mai mare parte a Zoharului, punând în evidenţă similitudinile de stil cu cărţile scrise de acesta înainte de a pune Zoharul în circulaţie.
Oricum ar sta lucrurile, Zoharul rămâne, cum a spus Karppe, “coroana arborelui mistic al iudaismului”(S. Karppe, Ettudes sur les origines et la nature du Zohar, Paris, Felix Alcan, 1901) şi, încă din secolul al XIV-lea, el a fost considerat un text canonic. A fost editat la Mantua în trei volume, între 1558 şi 1560, şi la Cremona, într-un singur volum de format mare, în aceeaşi perioadă; din pricina formatului, ediţia de Mantua a fost numită Micul Zohar (Zohar Hakatan) iar cea de la Cremona, Marele Zohar (Zohar Hagadol).
Chiar daca Zoharul a fost în parte redactat de un rabin din secolul al XIII-lea, care a adunat toate tradiţiile privitoare la Kabbalah, el rămâne un monument metafizic, îndreptăţind faptul că admiratorii săi l-au numit “Cheia Cerului”. Este, de asemenea, o mină de informaţii privind cunoştinţele primilor kabbalişti. Citindu-l constatăm cu stupefacţie că ei descoperiseră cu multe secole înaintea astronomilor că Pământul este rotund şi că se învârte în jurul Soarelui: “Şi în cartea lui Rabi Hammenuna cel Bătrân s-a explicat îndelung că pământul întreg locuit se învârte în jur ca un cerc. Unii se află jos, alţii sus…Iată de ce atunci când regiunea unora este luminată, regiunea celorlalţi se află în întuneric. La unii e zi, iar la ceilalţi noapte… Iar acest mister a fost încredinţat maeştrilor Înţelepciunii şi nu geografilor, deoarece este unul din misterele profunde ale Legii.”(Le Zohar, III, sectiunea Vaiykra Grillot de Givry.Antologie de l’occultisme, Paris, Editions de la Sirene, 1922) Am putea deci, pe bună dreptate, să ne întrebăm dacă Galilei era kabbalist şi dacă Zoharul l-a inspirat în cercetările sale.
Conţinutul Zoharului este alcătuit din comentarii mistice despre Vechiul Testament; interlocutorii îşi justifică explicaţiile prin viziuni şi iluminări. Astfel, Rabi Simeon povesteşte că profetul Ilie i-a apărut la malul mării ca să-i spună: “Când Misterul tuturor Misterelor a voit să se arate, el a creat mai întâi un punct care a devenit Gândirea divină.” Facerea nu s-a petrecut decât după aceea: “Cuvântul Zohar desemnează scânteia pe care Misteriosul a făcut-o să ţâşnească în momentul când a lovit vidul şi ea este originea universului.” Altă dată, Rabi Simeon şi fiul său au ieşit afară când cerul s-a întunecat deodată şi “au întâlnit un înger uriaş cât un munte a cărui gură arunca trei jerbe de foc”. El i-a vestit că avea să distrugă lumea pentru că nu existau treizeci de Drepţi în generaţia actuală. Rabi Simeon i-a raspuns: “Noi doi, eu şi cu fiul meu, suntem de ajuns că să apărăm lumea pentru că aşa este scris: “Orice cuvânt (dabar) se va baza pe depoziţia a doi martori.” Or, “dabar” înseamnă lumea, asa cum este scris: “prin cuvântul (dabar) Domnului, s-au făcut cerurile.” Şi dacă nu există doi Drepţi, adică dacă fiul meu nu-i de ajuns, va fi întotdeauna unul şi acela sunt eu; or, unul singur e de ajuns, aşa cum este scris: “Şi cel Drept este temelia lumii.” În acel moment o voce cerească a făcut să se audă aceste cuvinte: “Fericită să-ţi fie soarta, Rabi Simeon, tu care ai puterea să suprimi aici pe pământ decretele Sfântului, binecuvântat fie el.” O interpretare kabbalistică a Bibliei a permis ca distrugerea lumii să fie evitată.
Zoharul nu vorbeşte de Kabbalah operativă, deoarece ea arată ce putere are speculaţia. Găsim totuşi indicaţii de felul acesta: “O mie patru sute cinci feluri de impurităţi sunt legate de murdăria care se adună sub unghii. Pentru ca unghiile să nu poată servii vrăjilor magicienilor, este bine să le aruncăm în foc iar cel ce face asa ceva aduce un serviciu omenirii. Orice om care-şi pune piciorul, chiar încălţat, pe o unghie tăiată, poate fi vătămat de demoni.” În secţiunea Iethro, Secretul secretelor se vorbeşte de fiziognomie şi de chiromanţie. Rabi Yose şi Rabi Isaac, studiază, la Tiberiada, misterele cu privire la păr, frunte, ochi, buze, urechi şi declară: “Fizionomia omului este cartea în care sunt înscrise faptele şi stările lui de sulfet.” Ele indică , între altele, cum să recunoşti, după chipul lui, un om mort care s-a întors pe pământ ca să-şi plătească greşelile faptuite în timpul vieţii sale anterioare. Capul lui seamănă cu cel al vulturului: “Pe obrazul drept are o cută verticală, lângă gură, iar pe cel stâng două cute adânci dispuse la fel ca prima. Ochii unui astfel de om nu strălucesc niciodată nici chiar atunci când trăieşte o bucurie.” În privinţa chiromanţiei, “liniile din palmă şi cele de pe degete sunt pentru om ceea ce sunt stelele şi celelalte corpuri cereşti pentru firmament”. Zoharul distinge pe mână cinci linii care corespund literelor zain, res, pe, samek şi tadik.
Există în Zohar pasaje care sunt mai caracteristice decât altele fiind atât de deosebite de ansamblu încât au fost numite “capitole parazitare”, după cum afirma M.Grinberg în lucrarea sa Lumiere du Zohar, Paris, Maisonneuve, 1973. Cel mai lung este Păstorul credincios (Ra’aia Mehemnah), tema care revine ori de câte ori este vorba să se explice una din poruncile Torei; păstorul este Moise iar Rabi Simeon pretinde că-i cunoaşte intenţiile secrete, mulţumită viziunilor sale. Un alt pasaj, Palatele (Hakaloth), este o descriere a celor şapte palate din Eden, fiecare condus de un înger şi menit să primească sufletele dintr-o anumită categorie; şi descrierea celor şapte palate din Infern care se întrec între ele în groază şi murdărie.
Sifra Di-Teniuta (Cartea Arcanelor), textul cel mai enigmatic din Zohar, este o alegorie cosmogonică despre “echilibrul Balanţei”, Capul ce nu poate fi cunoscut, Chipul Lung şi Chipul Mic, “barba de Adevăr”, cu simboluri de acest fel: “Treisprezece regi duc război împotriva a şapte regi” (ceea ce ne aminteşte cele treisprezece Milostenii care se opun celor şapte Asprimi). Cu aceasta avem un exemplu de simbolism complicat prin care Kabbalah, proclamând că En-Soph şi Shekhina sunt invizibili, încearcă să ne facă să înţelegem diferenţa dintre importanţa unuia şi importanţa celeilalte. Ea foloseşte în acest scop cele două metafore antropomorfice, a Chipului Lung şi a Chipului Mic. Dumnezeu a tras o perdea între nelimitat şi limitat şi în spatele acestei perdele, ca Bătrân al Bătrânilor, el este Chipul cel Lung; în faţa ei, ca Rege sacru al universului, el este Chipul cel Mic (Zeir Anpin). Kabbaliştii încercau o delectare mistică atunci când descriau cu minuţiozitate craniul plin cu “roua de lumină”, nasul, ochii, barba Bătrânului Bătrânilor, având însă grijă să nu-l compare pe Dumnezeu cu omul.
Moşneagul (Sava) este povestirea întâlnirii dintre Rabi Yosse şi un bătrân negustor pe care cel dintâi îl crede nebun pentru că îi lămureşte nişte întrebări ciudate: “Cine sunt cele Două care fac Unu şi cine este Unul care face Trei? Care este vulturul care şi-a făcut cuib pe un copac înainte ca acest copac să existe?” Dar moşneagul este în realitate Rabi Yebba care face dovada, în cursul discuţiei cu Rabi Yosse, unei înţelepciuni extraordinare vorbind despre Şekhina, “Fiica unică a lui Dumnezeu”, şi despre transmigraţia sufletelor. O parabolă similară, Copilul (Yenuka) îl înfăţişează pe Rabi Isaac şi pe Rabi Yehuda, în vizită la văduva lui Rabi Hammenuna din satul Sanacin şi ascultându-l pe fiul acestuia “cum vorbeşte despre treburile Legii” într-un fel care-i uluieşte. Luminat de înţelepciunea tatălui său, copilul le explică semnificaţia binecuvâtărilor şi pentru ce se binecuvântează cu cele trei degete care formează bara din mijloc (arătătorul, mijlociul şi inelarul).
Şeful Academiei (Rav Methivtha) este povestirea şederii lui Rabi Simeon şi a discipolilor săi în două peşteri care constituiau “şcoala cerească al lui Moise” unde se strângeau, în prima zi a lunii şi de fiecare sabat, “marii oameni ai generaţiei lui Israel morţi în deşert”. Aflăm tot soiul de informaţii despre lumea de dincolo, printre altele că femeile locuiesc în şase palate din Grădina Edenului şi că au raporturi sexuale cu sufletele bărbaţilor: “În timpul zilei, femeile sunt despărţite de bărbaţi, … dar în timpul nopţii soţii se unesc cu soţiile; căci, ca şi aici pe pământ, ceasul miezului de noapte este şi ceasul unirii de acolo sus şi, ca şi pe pământ, un trup se uneşte cu altul; în Paradis sufletul soţului îmbrăţişează sufletul soţiei iar cele două lumini se topesc într-una singură.” Mai aflăm de ce ochii unui mort trebuie să fie închişi de către cel care are cea mai mare afecţiune pentru el: “Dar ce folos are mortul însuşi când i se închid ochii? Atâta vreme cât trupul nu este băgat în pământ, vederea nu este pe de-a-ntregul stinsă şi, pentru a-l scuti pe mort, de vederea acestei lumi răsturnate, i se face un bine inchizându-i-se ochii. Căci lumea în care trăim este pe de-a-ntregul răsturnată în comparaţie cu lumea unde se ridică sufletul.”
În sfârşit, trei părţi, deosebit de tipice ale Zoharului, sunt Idroth (adunări, concilii) cum ar fi Adunarea Sanctuarului (Idra De-Mascana), conversaţie despre Regele ceresc al cărui Cap şi Trup sunt constituite de Sephiroth-uri. Marea şi Sfânta Adunare (Idra Rabba Kadişa) este un concurs de elocvenţă între participanţi pentru a descrie Chipul cel Lung: “Lungimea chipului este egală cu trei sute şaptezeci de ori zece mii de lumi.” De pe cap curg “un milion înmulţit cu zece mii plus şapte mii cinci sute de fire de păr albe şi pure” şi “fiecare fir de păr luminează patru sute zece lumi”. Mica şi Sfânta Adunare (Idra Zuta Kadişa), care termină Zoharul, vorbeşte despre moartea lui Rabi Simeon care moare, înconjurat de câţiva discipoli, pronunţând cuvântul “Viaţă”: Rabi Abba, despre care se presupune că a scris această marturie, spune că patul pe care a fost aşezat maestrul său s-a ridicat în aer şi s-a îndreptat singur, precedat de un foc supranatural, către locul de îngropăciune.
Zoharul, chiar dacă este antitalmudist, rămâne în întregime în slujba iudaismului. Nici nu se pune problema de a intemeia o filosofie care să depăşească religiile şi nici măcar de a admite că religia evreiască nu este cea mai bună dintre toate. Totuşi, nu aflăm în el dispreţ faţă de creştini pe care rabinii îi numeau în primele secole ale creştinismului, “Minim” sau eretici: mai curând în Zohar sunt detestaţi păgânii. Este intersant să vedem acum prin ce circuit de raţionamente au folosit umaniştii Kabbalah şi Zoharul pentru a exalta, nu iudaismul, ci o filosofie de ordin general.
Zoharul a aparut către 1290, fiind făcut cunoscut de Moise ben Şemtov de Leon (1250 – 1305), un rabin poligraf care a trăit multă vreme la Guadalajara, în Castilia, după ce s-a instalat în Avila. Imediat, s-a pus problema autenticităţii cărţii şi Isaac de Acco, ducându-se, în 1305, la Moise de Leon ca să-l interogheze în acest sens, l-a bănuit de a fi făcut el Zoharul cu tot soiul de documente adunate. Acesta este scris aproape în întregime în aramaică (sau chaldeană), dar în mai multe dialecte amestecate; cel mai folosit este cel al aşa-numitelor targum (versiunea aramaică a Bibliei şi a Talmudului), dar în episodul Păstorul credincios mai găsim şi o aramaică artificială. O secţiune, Comentariu despre Eternitate, foloseşte ebraica din legende (ebraica haggadică). Iata de ce Jean de Pauly, adept al ipotezei vechimii Zoharului, vede în el “o compilaţie de lucrări diferite, redactate de autori diferiţi, în epoci diferite.”(Etudes et Correpondance de Jean de Pauly relatives au Zohar, Paris, Charconac, 1932). El a remarcat că aceleaşi povestiri se repetau uneori de patru sau de cinci ori, lucru pe care un singur autor ar fi evitat să-l facă; dar a recunoscut şi contradicţii: “Numeroase pasaje redau cuvintele Tanaţilor, însă într-un dialect vorbit numai în timpul Amoraimilor.”(Ibid.) Scholem a făcut analiza lingvistică a Zoharului şi a descoperit că, ţinând seama de particularităţile lor gramaticale, optsprezece tratate aparţineau aceluiaşi autor: “În toate aceste scrieri, transpare, dincolo de forma aramaică, spiritul ebraicii medievale din secolul al XIII-lea.”(Gershom G. Scholem, Les origines de la Kabbale, Paris, Aubier-Montaigne, 1966) Altele, de provenienţă nesigură, nu aparţineau epocii lui Rabi Simeon, ci reflectau preocupările Kabbalei spaniole, ascunse în pastise. Pe scurt, el a demonstrat că Moise de Leon scrisese cea mai mare parte a Zoharului, punând în evidenţă similitudinile de stil cu cărţile scrise de acesta înainte de a pune Zoharul în circulaţie.
Oricum ar sta lucrurile, Zoharul rămâne, cum a spus Karppe, “coroana arborelui mistic al iudaismului”(S. Karppe, Ettudes sur les origines et la nature du Zohar, Paris, Felix Alcan, 1901) şi, încă din secolul al XIV-lea, el a fost considerat un text canonic. A fost editat la Mantua în trei volume, între 1558 şi 1560, şi la Cremona, într-un singur volum de format mare, în aceeaşi perioadă; din pricina formatului, ediţia de Mantua a fost numită Micul Zohar (Zohar Hakatan) iar cea de la Cremona, Marele Zohar (Zohar Hagadol).
Chiar daca Zoharul a fost în parte redactat de un rabin din secolul al XIII-lea, care a adunat toate tradiţiile privitoare la Kabbalah, el rămâne un monument metafizic, îndreptăţind faptul că admiratorii săi l-au numit “Cheia Cerului”. Este, de asemenea, o mină de informaţii privind cunoştinţele primilor kabbalişti. Citindu-l constatăm cu stupefacţie că ei descoperiseră cu multe secole înaintea astronomilor că Pământul este rotund şi că se învârte în jurul Soarelui: “Şi în cartea lui Rabi Hammenuna cel Bătrân s-a explicat îndelung că pământul întreg locuit se învârte în jur ca un cerc. Unii se află jos, alţii sus…Iată de ce atunci când regiunea unora este luminată, regiunea celorlalţi se află în întuneric. La unii e zi, iar la ceilalţi noapte… Iar acest mister a fost încredinţat maeştrilor Înţelepciunii şi nu geografilor, deoarece este unul din misterele profunde ale Legii.”(Le Zohar, III, sectiunea Vaiykra Grillot de Givry.Antologie de l’occultisme, Paris, Editions de la Sirene, 1922) Am putea deci, pe bună dreptate, să ne întrebăm dacă Galilei era kabbalist şi dacă Zoharul l-a inspirat în cercetările sale.
Conţinutul Zoharului este alcătuit din comentarii mistice despre Vechiul Testament; interlocutorii îşi justifică explicaţiile prin viziuni şi iluminări. Astfel, Rabi Simeon povesteşte că profetul Ilie i-a apărut la malul mării ca să-i spună: “Când Misterul tuturor Misterelor a voit să se arate, el a creat mai întâi un punct care a devenit Gândirea divină.” Facerea nu s-a petrecut decât după aceea: “Cuvântul Zohar desemnează scânteia pe care Misteriosul a făcut-o să ţâşnească în momentul când a lovit vidul şi ea este originea universului.” Altă dată, Rabi Simeon şi fiul său au ieşit afară când cerul s-a întunecat deodată şi “au întâlnit un înger uriaş cât un munte a cărui gură arunca trei jerbe de foc”. El i-a vestit că avea să distrugă lumea pentru că nu existau treizeci de Drepţi în generaţia actuală. Rabi Simeon i-a raspuns: “Noi doi, eu şi cu fiul meu, suntem de ajuns că să apărăm lumea pentru că aşa este scris: “Orice cuvânt (dabar) se va baza pe depoziţia a doi martori.” Or, “dabar” înseamnă lumea, asa cum este scris: “prin cuvântul (dabar) Domnului, s-au făcut cerurile.” Şi dacă nu există doi Drepţi, adică dacă fiul meu nu-i de ajuns, va fi întotdeauna unul şi acela sunt eu; or, unul singur e de ajuns, aşa cum este scris: “Şi cel Drept este temelia lumii.” În acel moment o voce cerească a făcut să se audă aceste cuvinte: “Fericită să-ţi fie soarta, Rabi Simeon, tu care ai puterea să suprimi aici pe pământ decretele Sfântului, binecuvântat fie el.” O interpretare kabbalistică a Bibliei a permis ca distrugerea lumii să fie evitată.
Zoharul nu vorbeşte de Kabbalah operativă, deoarece ea arată ce putere are speculaţia. Găsim totuşi indicaţii de felul acesta: “O mie patru sute cinci feluri de impurităţi sunt legate de murdăria care se adună sub unghii. Pentru ca unghiile să nu poată servii vrăjilor magicienilor, este bine să le aruncăm în foc iar cel ce face asa ceva aduce un serviciu omenirii. Orice om care-şi pune piciorul, chiar încălţat, pe o unghie tăiată, poate fi vătămat de demoni.” În secţiunea Iethro, Secretul secretelor se vorbeşte de fiziognomie şi de chiromanţie. Rabi Yose şi Rabi Isaac, studiază, la Tiberiada, misterele cu privire la păr, frunte, ochi, buze, urechi şi declară: “Fizionomia omului este cartea în care sunt înscrise faptele şi stările lui de sulfet.” Ele indică , între altele, cum să recunoşti, după chipul lui, un om mort care s-a întors pe pământ ca să-şi plătească greşelile faptuite în timpul vieţii sale anterioare. Capul lui seamănă cu cel al vulturului: “Pe obrazul drept are o cută verticală, lângă gură, iar pe cel stâng două cute adânci dispuse la fel ca prima. Ochii unui astfel de om nu strălucesc niciodată nici chiar atunci când trăieşte o bucurie.” În privinţa chiromanţiei, “liniile din palmă şi cele de pe degete sunt pentru om ceea ce sunt stelele şi celelalte corpuri cereşti pentru firmament”. Zoharul distinge pe mână cinci linii care corespund literelor zain, res, pe, samek şi tadik.
Există în Zohar pasaje care sunt mai caracteristice decât altele fiind atât de deosebite de ansamblu încât au fost numite “capitole parazitare”, după cum afirma M.Grinberg în lucrarea sa Lumiere du Zohar, Paris, Maisonneuve, 1973. Cel mai lung este Păstorul credincios (Ra’aia Mehemnah), tema care revine ori de câte ori este vorba să se explice una din poruncile Torei; păstorul este Moise iar Rabi Simeon pretinde că-i cunoaşte intenţiile secrete, mulţumită viziunilor sale. Un alt pasaj, Palatele (Hakaloth), este o descriere a celor şapte palate din Eden, fiecare condus de un înger şi menit să primească sufletele dintr-o anumită categorie; şi descrierea celor şapte palate din Infern care se întrec între ele în groază şi murdărie.
Sifra Di-Teniuta (Cartea Arcanelor), textul cel mai enigmatic din Zohar, este o alegorie cosmogonică despre “echilibrul Balanţei”, Capul ce nu poate fi cunoscut, Chipul Lung şi Chipul Mic, “barba de Adevăr”, cu simboluri de acest fel: “Treisprezece regi duc război împotriva a şapte regi” (ceea ce ne aminteşte cele treisprezece Milostenii care se opun celor şapte Asprimi). Cu aceasta avem un exemplu de simbolism complicat prin care Kabbalah, proclamând că En-Soph şi Shekhina sunt invizibili, încearcă să ne facă să înţelegem diferenţa dintre importanţa unuia şi importanţa celeilalte. Ea foloseşte în acest scop cele două metafore antropomorfice, a Chipului Lung şi a Chipului Mic. Dumnezeu a tras o perdea între nelimitat şi limitat şi în spatele acestei perdele, ca Bătrân al Bătrânilor, el este Chipul cel Lung; în faţa ei, ca Rege sacru al universului, el este Chipul cel Mic (Zeir Anpin). Kabbaliştii încercau o delectare mistică atunci când descriau cu minuţiozitate craniul plin cu “roua de lumină”, nasul, ochii, barba Bătrânului Bătrânilor, având însă grijă să nu-l compare pe Dumnezeu cu omul.
Moşneagul (Sava) este povestirea întâlnirii dintre Rabi Yosse şi un bătrân negustor pe care cel dintâi îl crede nebun pentru că îi lămureşte nişte întrebări ciudate: “Cine sunt cele Două care fac Unu şi cine este Unul care face Trei? Care este vulturul care şi-a făcut cuib pe un copac înainte ca acest copac să existe?” Dar moşneagul este în realitate Rabi Yebba care face dovada, în cursul discuţiei cu Rabi Yosse, unei înţelepciuni extraordinare vorbind despre Şekhina, “Fiica unică a lui Dumnezeu”, şi despre transmigraţia sufletelor. O parabolă similară, Copilul (Yenuka) îl înfăţişează pe Rabi Isaac şi pe Rabi Yehuda, în vizită la văduva lui Rabi Hammenuna din satul Sanacin şi ascultându-l pe fiul acestuia “cum vorbeşte despre treburile Legii” într-un fel care-i uluieşte. Luminat de înţelepciunea tatălui său, copilul le explică semnificaţia binecuvâtărilor şi pentru ce se binecuvântează cu cele trei degete care formează bara din mijloc (arătătorul, mijlociul şi inelarul).
Şeful Academiei (Rav Methivtha) este povestirea şederii lui Rabi Simeon şi a discipolilor săi în două peşteri care constituiau “şcoala cerească al lui Moise” unde se strângeau, în prima zi a lunii şi de fiecare sabat, “marii oameni ai generaţiei lui Israel morţi în deşert”. Aflăm tot soiul de informaţii despre lumea de dincolo, printre altele că femeile locuiesc în şase palate din Grădina Edenului şi că au raporturi sexuale cu sufletele bărbaţilor: “În timpul zilei, femeile sunt despărţite de bărbaţi, … dar în timpul nopţii soţii se unesc cu soţiile; căci, ca şi aici pe pământ, ceasul miezului de noapte este şi ceasul unirii de acolo sus şi, ca şi pe pământ, un trup se uneşte cu altul; în Paradis sufletul soţului îmbrăţişează sufletul soţiei iar cele două lumini se topesc într-una singură.” Mai aflăm de ce ochii unui mort trebuie să fie închişi de către cel care are cea mai mare afecţiune pentru el: “Dar ce folos are mortul însuşi când i se închid ochii? Atâta vreme cât trupul nu este băgat în pământ, vederea nu este pe de-a-ntregul stinsă şi, pentru a-l scuti pe mort, de vederea acestei lumi răsturnate, i se face un bine inchizându-i-se ochii. Căci lumea în care trăim este pe de-a-ntregul răsturnată în comparaţie cu lumea unde se ridică sufletul.”
În sfârşit, trei părţi, deosebit de tipice ale Zoharului, sunt Idroth (adunări, concilii) cum ar fi Adunarea Sanctuarului (Idra De-Mascana), conversaţie despre Regele ceresc al cărui Cap şi Trup sunt constituite de Sephiroth-uri. Marea şi Sfânta Adunare (Idra Rabba Kadişa) este un concurs de elocvenţă între participanţi pentru a descrie Chipul cel Lung: “Lungimea chipului este egală cu trei sute şaptezeci de ori zece mii de lumi.” De pe cap curg “un milion înmulţit cu zece mii plus şapte mii cinci sute de fire de păr albe şi pure” şi “fiecare fir de păr luminează patru sute zece lumi”. Mica şi Sfânta Adunare (Idra Zuta Kadişa), care termină Zoharul, vorbeşte despre moartea lui Rabi Simeon care moare, înconjurat de câţiva discipoli, pronunţând cuvântul “Viaţă”: Rabi Abba, despre care se presupune că a scris această marturie, spune că patul pe care a fost aşezat maestrul său s-a ridicat în aer şi s-a îndreptat singur, precedat de un foc supranatural, către locul de îngropăciune.
Zoharul, chiar dacă este antitalmudist, rămâne în întregime în slujba iudaismului. Nici nu se pune problema de a intemeia o filosofie care să depăşească religiile şi nici măcar de a admite că religia evreiască nu este cea mai bună dintre toate. Totuşi, nu aflăm în el dispreţ faţă de creştini pe care rabinii îi numeau în primele secole ale creştinismului, “Minim” sau eretici: mai curând în Zohar sunt detestaţi păgânii. Este intersant să vedem acum prin ce circuit de raţionamente au folosit umaniştii Kabbalah şi Zoharul pentru a exalta, nu iudaismul, ci o filosofie de ordin general.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu